Release me

Release me from living a boring life...

Rutina, plictiseala, nimic, un nimic plicticos, si aceleasi sentimente. Fiecare loc te leaga de el cu anumite sentimente, fie ele bune sau rele. Iti aduci aminte prima data cand ai fost la mare cu cortul, prima senzatie de libertate totala, si nu vei uita niciodata locul unde ai zis pentru prima data "sunt eu, si nimic nu ma poate opri sa fiu eu!". In acelasi timp, locul unde iti desfasori viata de zi cu zi, unde iti tii toate frustrarile, coridorul caminului, pe care ai stat pana la ore dubioase, depanand amintiri si despicand firul in 4 asupra unor probleme mai mult sau mai putin reale, in diferite stadii de betie,cu tot felul de oameni, ti se pare un loc ingrozitor, datorita invalmasirii sentimentelor diferite ca intensitate si semnificatie. Dar totusi cand e gol ti se pare atat de pustiu si sinistru chiar. In clipele acelea nu te mai leaga decat o stare de visare la fel de sinistra ca si coridorul in sine. Cand te joci cu bricheta, desi nu fumezi, si auzi doar sunete infundate din camerele incuiate, dar nimic concret, iti zici ca ar trebui sa te culci. Dar de ce sa faci asta? Sa pierzi singurele momente de liniste pe care le ai?

Perdelele ce nici nu filtreaza lumina, nu sunt nici opace dar nici transparente, si nu blocheaza privirea oamnilor ce se plimba prin fata geamului noaptea, dar sunt de un roz atat de suparator incat ti-ar face placere sa le vezi arzand impreuna cu asternuturile la fel de roz ale colegelor de camera, nu ajuta la detasarea de real. Culoarea suparatoare parca te tine intr-adins treaz si constient de ce e in jur, si ea te detesta la fel de mult cat este ea detestata de tine. Deciziile inconstiente ale persoanei care le-a cumparat te face sa iti pierzi calmul de fiecare data cand te uiti afara. Si la ce sa te uiti? La alt perete gol, portocaliu, cu tencuiala cazuta, si cu pete de noroi pe el. Nimic mai bun nici cand iesi din nou pe hol, si de acolo afara. Mazga de pe jos, cainii vagabonzi, trafic, poluare, injuraturi, taximetristi scarbiti, oameni grabiti, o combinatie perfecta, un tablou al capitalei, un tablou al vietii banal de dezgustatoare pe care o duci. Tu si inca cateva sute de oameni ca tine.

Nu mai e nimic de zis, nimic nu se va schimba prea curand, masa de oameni va fi mereu aceiasi, aceleasi masini si aceiasi caini. Nu conteaza daca ei se schimba, pentru tine vor fi intotdeauna "multimea, traficul si vagabonzii" omniprezenti in zona.

Urasc rozul.

Din nou aici

Nici sonata lunii si nici predarea de maine nu ma afecteaza. M-a pocnit o stare oribila. Simt in adancul meu ca ce ceva se va intampla...si nu stiu despre ce e vorba. Sunt agitata si fara chef, parca am un nod in gat, si ceva nu ma lasa sa respir. In acelasi timp, stomacul meu sta pregatit parca pentru o invazie. Nu inteleg ce mi se intampla. Nu pot sa ma concentrez, dar pot sa ma uit in gol pentru minute in sir si sa nu aud nimic in jur. Cred ca incep sa o iau razna. Eh, nu-i nimic, asa poate sunt si eu observata sau poate fac ceva ce imi doresc de mult. Sau poate nu. Mi se pare ca nu mai este nimic maine, un neant fara sfarsit. Ca atunci cand stai in mijlocul unui drum ce e invaluit in ceata si nu se termina, nu ii vezi sfarsitul, dar nici ce este la 2 metrii de tine. Oriunde te uiti este alb, liniste si racoare. Esti singur si nimeni nu te aude. Ai putea sa mergi ore in sir fara sa gasesti ceva. Ar fi minunat. Liniste totala...impietrire.

Si din nou te gandesti ce iti aduce ziua de maine. Iti spun eu, nimic, absolut nimic. E o zi la fel ca oicare alta, in care nu se va intampla nimic. Aceiasi oameni fara fetze sau nume, aceleasi zgomote produse de aceleasi surse, aceleasi locuri murdare si imbaxite din care nu poti scapa, pentru ca asa doreste societatea. O inchisoare impusa si acceptata fara proces. Exact asa vei vedea ca nimic nu se schimba. Dupa proiectul asta va veni altul. Unul se termina doar ca altul sa inceapa, este o etapa ciclica a vietii tale din care nu poti scapa decat daca iti tii respiratia si te ineci. Da, ai citit bine. Trebuie sa te scufunzi sub stratul de suprafata pe care plutesc tot felul de mizerii ale vietii umane. Sa te scufunzi spre negrul necunoscut si rece ce zace infinit sub tine. Dar putini au curajul. Sa uite de lumea de sus si sa ramana acolo, caci au gasit un loc pe placul lor.

Si mai mult decat atat, cand aburul iti iese pe gura, si ceata deasa s-a transformat in ninsoare, realizezi ca oricum iei lucrurile, tot singur vei ramane. La fel cum fulgul ce ti-a cazut in palma se topeste singur, dar este la fel cu cei ce cad impreuna, caci ei se topesc la fel, singuri in multime...

Intotdeauna vom fi singuri, indiferent de ce se afla in jurul nostru.

Learn to fly

Vii fugind...stai 5 minute, si pleci in fuga. Te-am plictisit.

Vii incet, cu pasi marunti. Nu iti ridici privirea si treci pe langa mine. Ma ignori

Vii usor, cu pasi sprinteni, te uiti la mine o clipa, apoi pleci razand. Iti bati joc de mine.

Vii vesel, sari si razi. Ma vezi si te opresti brusc. Pleci incet. Iti e mila de mine.

Nu mai vii... M-ai parasit.


Incerci sa iti ceri scuze prin lipsa ta. Crezi ca am sa te uit. Imi e frig, si soarele a apus de mult. E iarna si ninge. Tu nu existi. Nici un semn care mi-ar putea da de banuit ca ai existat vreodata. Fulgii reci se astern ca pe piatra.

“Aici sunt!! Uita-te in sus!!”

Vantul sufla incet, si matura amintirea slaba a prezentei tale. Unde? Cand? Se poate sa fi fost fara sa imi dau seama? Este un spatiu nemarginit, imens, si totusi ma sugruma, si ma simt inghesuita. Pianul nu stiu de unde se aude, dar se potriveste atat de bine cu frunzele ce cad, cu vantul ce le imprastie, cu ploaia ce le uda..

“Nu ma auzi...am incercat...”

Invat sa zbor. Am vazut candva la un vultur. Nu e atat de greu...Am cele trei pene ce mi-au soptit ca ma vor ajuta. Una alba, ea ma va purta sus de tot, in lumina. Una pictata cu nuante brune, ce ma va ajuta sa ma desprind, si una neagra, ma va proteja..

“NU! Nu sari, uita-te la mine..asculta-ma!”

Am gasit si locul perfect...o pajiste verde, ce se termina brusc cu o prapastie, dincolo de care se continua, si afiseaza cel mai frumos peisaj imaginabil. Nu imi e frica, stiu ca voi reusi. Voi zbura catre soare, apoi voi plana lin peste padurile de brazi ce mi se intind la picioare. Voi vedea caprioare si ...

“Te rog, asculta-ma, pot sa te ajut. Nu e nimic dincolo, n-o face...”

...imi iau avnt, ma duc cat de departe pot...si fug, fug inspre libertate. Inchid ochii si sar...vezi? nu ai avut dreptate, pot zbura! Si rad, rad din toata inima, cum nu am mai rad vreodata..uite, vezi? Pot! Pot! Si nu ai avut incredere in mine! Sunt libera!

“NU!! NU!! ...nu pot..nu...nu imi vine sa cred ce ai facut. Cum ai putut? Eram aici, trebuia doar sa te uiti in jur. Am fost intotdeauna aici...”


In bataia vantului, un singur om a fost martor...

Sunt libera

Ma vad la mare. Singura pe mal, nu este nimeni sa imi deranjeze acest moment perfect. Rochia alba imi flutura pe langa corp si imi mangaie pielea, iar vantul se joaca in parul meu. Lumina difuza ascunde tot timpul ce a trecut peste acel nisip fin ce imi sta la picioare, scaldat in apa sarata a marii. Un soare rosu apare incet la orizont, timid, parca sa nu raneasca cu lumina sa vietatile ce se ascund printre pietricele, si pe fundul apei. Apa imi scalda gleznele si ma poarta departe, spre orizont. Gandurile mele sunt la fel de departe, la trecut, la viitor, la toate clipele fericite din viata mea, la cele triste, ascest moment reunindu-le pe toate intr-un sentiment coplesitor. O lacrima imi aluneca pe obraz, si se pierde in marea sarata.

- Vantule, ia-ma cu tine, sa plutesc departe spre soare, sa zbor asemeni unei pasari, si sa uit de mine, si de viata mea aici jos, fa-ma nemuritoare!

Incet lumina creste, si razele soarelui ma incalzesc, imi scalda chipul. Ma deschid ca o carte in fata lui, si pe raza paseste o lumina mai orbitoare decat cea solara, parca mai densa si mai fina. Ca un fum, se intreapta spre infinitul multicolor al cerului, lasandu-ma in urma sa cad fara suflare pe nisipul fin. In cadere, am vazut in sfarsit fericirea suprema, o clipa mai intensa decat toata viata mea, ce m-a facut sa imi dau seama. Eram libera. Eram nemuritoare...

E liniste

In sfarsit e liniste. Nimeni nu ma mai striga, si nimeni nu mai vorbeste.
Dar totusi e atata galagie in capul meu, incat nimic din ce fac nu are logica, sau coerenta. Am incercat sa fac ordine intai in jurul meu, crezand ca asa organizez si ideile mele. Dar nu s-a intamplat. Si am vazut ca poti sa cazi mult mai jos decat podeaua camerei. As vrea sa simt o mana calda intr-a mea, si vantul sarat al marii in par. Sa simt nisipul sub picioare, si toate problemele sa dispara odata cu spuma valurilor. Dar asemeni lor, ele revin mereu.

Poate ca in alta lume, steaua mea nu cade, si straluceste cu putere asupra viselor mele. Sau pluteste atat de aproape incat caldura ei imi incalzeste surasul... am si uitat sa zambesc, sau sa rad din toata inima.

Nu, nu te apropia, s-ar putea sa te ranesc, doar uitandu-ma la tine. am o privire plina de ace ce tasnesc la cel mai mic contact. nu, nu te apropia.

Cealalta parte a mea ar vrea sa se desprinda si sa fuga din aceasta vizuina intunecata, sa vada cu alti ochi lumea, sa zboare si sa cante. dar este legata bine de piatra numita realitate. fugi cat mai poti, traieste, dar sa te intorci sa-mi povestesti, nu uita de mine...

Dar a uitat...

Cateva ganduri

Recomand ca acest post sa fie citit pe melodia urmatoare. Imi induce o stare de visare:)



Nebunie in jurul meu, oameni adunati la carti, pentru ca nu pot avea calculatorul la mine in camera, ca cine stie ce fac. Da, mentalitate de parinti superprotectivi. N-am ce-i face. Si pe langa faptul ca nu pot gandi calumea, pentru ca striga, rad, vorbesc tare, se mai aiu si de mine ca ce scriu atat. In fine, altceva vroiam sa zic. Am citit recent blogul unui prieten, si mi-am adus aminte de mine. Nu, nu m-am pierdut, dar mi-am dat seama ca afisez in ultima vreme o fata "comerciala", sunt asa cum ar vrea lumea sa fiu, ma las dusa de val, parca plutesc printre zile. Am observat ca nu are rost sa fiu eu, pentru ca nimeni nu are timp sa ma asculte. Ce mult timp a trecut de cand am purtat o discutie cu adevarat interesanta, careia sa-i cauti sensuri unde nu exista, sa desparti firu in 16, etc. Trebuie sa imi gasesc timp sa ma gandesc si la mine, sa stau sa ma mai gandesc la diverse lucruri, cum faceam inainte. Dar asta nu am. Timp. Asta ne lipseste la toti. Timp sa facem ce ne place, fie ca dormim sau palavragim.

Da, am uitat sa fiu eu. Persoanele cu care puteam sa fiu eu nu sunt aici..se plimba. Si mi-e frica ca se vor departa si mai tare o data cu facultatea. De fapt sunt sigura. Si atunci fata mea superficiala va fi omniprezenta. Oare ma voi schimba si eu intr-o persoana comuna? Asa cum mai nou sunt toti. Sper ca nu, dar daca nu ma pliez pe societate, s-ar putea sa fiu respinsa si ocolota. Pentru ca EU ma enervez repede, urlu, spun verde in fata si ragai. Da, asta e. Sper sa pot gasi persoane adevatare si acolo.

Pe langa asta, ar mai fi cateva de zis. Nu am mai citit o carte buna de mult. Nimeni nu mai citeste azi. O carte care sa ma puna pe ganduri, sa intru in pielea personajului si sa traiesc o data cu el.

Cred ca de la statul asta in casa imi pierd mintile. Sunt atatea lucruri care as vrea sa le fac..dar nu pot. Visez cu ochii deschisi, si ma gandesc la ce voi face cand... dar nu se va intampla, niciodata planurile nu se pot duce la bun sfarsit, pentru ca trebuie sa apara ceva care sa le schimbe cursul. Asta e viata, trebuie sa ma obisnuiesc.

Si ma enervez cand sunt luata la misto pentru parerile mele.

Ultimii ani

In final ce conteaza?Nu va conta nici cum ai reusit, nici pe cine ai manipulat sau pe cine ai mintit. Rezultatul este important.Asta in cazul in care esti o persoana lipsita de orice fel de constiinta. Dar asta e adevarul. Nu conteaza nimic la sfarsit. Nici cat de sus ai fost, nici cat de departe ai ajuns. Stai si te gandesti in urma, cat de departe ai fi fost daca nu ai fi renuntat, si simti fori pe sira spinarii. Poate daca ai fi continuat. Si acum toata lumea te acuza. Nici cum nu e bine. Dar ce sa-i faci? Incerci sa te acomodezi cu noua situatie, si sa ignori privirile insistente ale celor din jur. Nu stii de ce atata agitatie pentru un lucru

atat de marunt. Si totusi te simti pustiit, stors de toata energia, ca dupa o saptamana de munca neintrerupta. Te simti de parca o pauza de la tot ti-ar prinde bine, sa te detasezi complet de cei din jur, sa stai frumos in lumea ta. Dar binenteles ca nu e posibil. Toti au nevoie de tine. Daca nu de ajutor, atunci macar de ceva ce ai tu, sau doar de cuiva cui sa se planga. Si te-ai saturat sa te prefaci ca ii intelegi pe toti. Nici partea cand tu ii ignori nu mai functioneaza. S-au prins.Si totusi, nici macar unul nu e dispus sa asculte ce spui tu. Macar sa se se prefaca interesati.Dar se poarta mai rau ca la 7 ani.

- Hai o data, ce tot astepti?

Astepti sa treaca acesti ani, sa ai viata in propriile maine, ca sa nu mai dai vina pe altii ca ti-o strica. Asa macar vei fi sigur cine este vinovatul. Si nici macar nu o sa-ti mai pese. Acum dai vina pe vecinu de la 2 sau pe femeia de servici, incercand sa te pacalesti cumva ca mai ai scapare, ca atunci cand vei fi "mare" totul se va schimba, va fi mai usor. Dar problema e ca te inseli. Cu cat trece mai mult timp, totul este tot mai complicat, mai complex, si apasa tot mai tare pe umerii tai. Daca acum nu ai doza de maturitate necesara pentru a trece anumite obstacole, mai incolo nu mai ai scuze. Dreptatea va fi subiectiva, si nu tot timpul de partea ta. Si judecatorii sunt oameni.

- Daca nu vii, te iau de o aripa si te zvarlu in masina.

Si daca tot te zvarle, spune-i sa-ti arunce si valiza. Daca pleci acum sau mai tarziu ti-e totuna.

In mintea ta se invart ultimele cuvinte ale tatalui tau inainte ca mama sa plece: "daca nu pleci te zvarlu in strada", si te gandesti serios sa pleci daca mi auzi vreodata ceva asemanator. Dar presat de timp si de sentimente, te urci in masina, caci inca cineva poate sa-ti comande ce sa faci. Si o data cu sunetul motorului ce se pierde pe strada pustie, te pierzi si tu din nou in ganduri.