Haos

Din haos si lumea si iubirea s-au nascut
Si in haos se intorc, si se prefac in lut
Amestecat cu sange otravit si cu durere,
Cu tot ce este tainic, cu mistere.
Rosu sangeriu picteaza acea bolta
A idealurilor omenesti nascute din mandrie
Ce dainuiesc, apoi se sting, cad in uitare
Si genereaza un rau fierbinte de furie.
In miticul Olimp se strang toti zeii
Gandirii omenesti fara de trup,
Se sfatuiesc, dar parca raman ca ateii,
Fara de credinta, de noima sau de scop.
Poate Nemesis, in a ei furie,
Distruge to ce in fata-i vede
Dar zeii tot nu pot decide
Scopul vietii pe pamant.
Omul - risipa de energie si praf,
Creeaza numai ganduri negre si razboi
Si iubirea moare, inainte de a fi rostita,
Totul naste ura, moare pentru voi.
Si intunericul nu iarta, nu uita,
Timpul se opreste, visele aduna,
Soarele in asfintit nu mai vrea s-apuna.
Isi imprastie raze sangerii,
Peste toata lumea
In flacari piere totul,
Ard intruna.
Agonia nu se simte, clipa
Trece, sau ramane pe vesnicie,
Nemiscata, suspendata,
De sus ea priveste,
Atarnata ca de stele,
Dar neajungand la el,
Viseaza, dar atat.
Nu indrazneste mai mult,
Priveste cum focul mistuie lumea
Creata cu atata grija
Cladita cu o intentie buna,
Dar se face scrum in propria-i simtire
Ura, razboiul, nimicind-o in nestire...
Oare va renastea ea, ca un Phoenix
Din cenusa?
Sau pana si cenusa este otravita?

Poate...
Renaste, poate iubirea razbeste,
Domina totul, reface o stea
Dar fragila, moare din nou,
La nesfarsit.
Ciclul acesta, renascand si murind,
Slabeste de fiecare data
O iubire infima, prea slaba
Dar renaste mereu, sperand,
La o lume perfecta visand.
Doar vise, la fel ca si clipa
Ce sta suspendata in acest moment final
Un ultim moment de triumf al fricii
Dupa care este doar tacere.
Clipa prelungita in etern,
Ce nu cunoaste moarte,
Ce nu cunoaste...

Iubire si ura, un singur pas
Despartindu-le in lume,
Contopindu-le-n visare,
Prea aproape de omul
Ce nu stie a deosebi
Prieten de dusman,
Iubindu-l si urandu-l deopotriva.
Clipa suspendata in etern,
Te intrebi ce a dus la haos?
Aceasta granita prea subtire,
Acest pas mic, usor de confundat
De muritori, dar si de zei,
Pentru care muzica este si
Iubire dar si tunet.
Si atunci te mai intrebi
Draga clipa, de ce...

Nici poeti nici filozofi
Nu vorbesc in scrierile lor
De haos. Dar nu de cel lumesc,
Ci de cel ceresc, ascuns in vise,
In ganduri, in suflete, trairi
Sau in iubiri.
Neinteles de multi, el este ocolit,
Nebagat in seama, rugunit.
Acesta la randul lui se dezvolta,
Creste, mana in mana cu moartea.
Isi sorb reciproc voluptatea, traiesc
Se contopesc,
Palpita, sunt vii.
Dar neinsemnate, ele rapesc omului
Viata.

Astfel draga clipa, eternitatea
La picioarele tale se intinde,
O eternitate, suspendata ca si tine,
In haos...