Release me

Release me from living a boring life...

Rutina, plictiseala, nimic, un nimic plicticos, si aceleasi sentimente. Fiecare loc te leaga de el cu anumite sentimente, fie ele bune sau rele. Iti aduci aminte prima data cand ai fost la mare cu cortul, prima senzatie de libertate totala, si nu vei uita niciodata locul unde ai zis pentru prima data "sunt eu, si nimic nu ma poate opri sa fiu eu!". In acelasi timp, locul unde iti desfasori viata de zi cu zi, unde iti tii toate frustrarile, coridorul caminului, pe care ai stat pana la ore dubioase, depanand amintiri si despicand firul in 4 asupra unor probleme mai mult sau mai putin reale, in diferite stadii de betie,cu tot felul de oameni, ti se pare un loc ingrozitor, datorita invalmasirii sentimentelor diferite ca intensitate si semnificatie. Dar totusi cand e gol ti se pare atat de pustiu si sinistru chiar. In clipele acelea nu te mai leaga decat o stare de visare la fel de sinistra ca si coridorul in sine. Cand te joci cu bricheta, desi nu fumezi, si auzi doar sunete infundate din camerele incuiate, dar nimic concret, iti zici ca ar trebui sa te culci. Dar de ce sa faci asta? Sa pierzi singurele momente de liniste pe care le ai?

Perdelele ce nici nu filtreaza lumina, nu sunt nici opace dar nici transparente, si nu blocheaza privirea oamnilor ce se plimba prin fata geamului noaptea, dar sunt de un roz atat de suparator incat ti-ar face placere sa le vezi arzand impreuna cu asternuturile la fel de roz ale colegelor de camera, nu ajuta la detasarea de real. Culoarea suparatoare parca te tine intr-adins treaz si constient de ce e in jur, si ea te detesta la fel de mult cat este ea detestata de tine. Deciziile inconstiente ale persoanei care le-a cumparat te face sa iti pierzi calmul de fiecare data cand te uiti afara. Si la ce sa te uiti? La alt perete gol, portocaliu, cu tencuiala cazuta, si cu pete de noroi pe el. Nimic mai bun nici cand iesi din nou pe hol, si de acolo afara. Mazga de pe jos, cainii vagabonzi, trafic, poluare, injuraturi, taximetristi scarbiti, oameni grabiti, o combinatie perfecta, un tablou al capitalei, un tablou al vietii banal de dezgustatoare pe care o duci. Tu si inca cateva sute de oameni ca tine.

Nu mai e nimic de zis, nimic nu se va schimba prea curand, masa de oameni va fi mereu aceiasi, aceleasi masini si aceiasi caini. Nu conteaza daca ei se schimba, pentru tine vor fi intotdeauna "multimea, traficul si vagabonzii" omniprezenti in zona.

Urasc rozul.

Din nou aici

Nici sonata lunii si nici predarea de maine nu ma afecteaza. M-a pocnit o stare oribila. Simt in adancul meu ca ce ceva se va intampla...si nu stiu despre ce e vorba. Sunt agitata si fara chef, parca am un nod in gat, si ceva nu ma lasa sa respir. In acelasi timp, stomacul meu sta pregatit parca pentru o invazie. Nu inteleg ce mi se intampla. Nu pot sa ma concentrez, dar pot sa ma uit in gol pentru minute in sir si sa nu aud nimic in jur. Cred ca incep sa o iau razna. Eh, nu-i nimic, asa poate sunt si eu observata sau poate fac ceva ce imi doresc de mult. Sau poate nu. Mi se pare ca nu mai este nimic maine, un neant fara sfarsit. Ca atunci cand stai in mijlocul unui drum ce e invaluit in ceata si nu se termina, nu ii vezi sfarsitul, dar nici ce este la 2 metrii de tine. Oriunde te uiti este alb, liniste si racoare. Esti singur si nimeni nu te aude. Ai putea sa mergi ore in sir fara sa gasesti ceva. Ar fi minunat. Liniste totala...impietrire.

Si din nou te gandesti ce iti aduce ziua de maine. Iti spun eu, nimic, absolut nimic. E o zi la fel ca oicare alta, in care nu se va intampla nimic. Aceiasi oameni fara fetze sau nume, aceleasi zgomote produse de aceleasi surse, aceleasi locuri murdare si imbaxite din care nu poti scapa, pentru ca asa doreste societatea. O inchisoare impusa si acceptata fara proces. Exact asa vei vedea ca nimic nu se schimba. Dupa proiectul asta va veni altul. Unul se termina doar ca altul sa inceapa, este o etapa ciclica a vietii tale din care nu poti scapa decat daca iti tii respiratia si te ineci. Da, ai citit bine. Trebuie sa te scufunzi sub stratul de suprafata pe care plutesc tot felul de mizerii ale vietii umane. Sa te scufunzi spre negrul necunoscut si rece ce zace infinit sub tine. Dar putini au curajul. Sa uite de lumea de sus si sa ramana acolo, caci au gasit un loc pe placul lor.

Si mai mult decat atat, cand aburul iti iese pe gura, si ceata deasa s-a transformat in ninsoare, realizezi ca oricum iei lucrurile, tot singur vei ramane. La fel cum fulgul ce ti-a cazut in palma se topeste singur, dar este la fel cu cei ce cad impreuna, caci ei se topesc la fel, singuri in multime...

Intotdeauna vom fi singuri, indiferent de ce se afla in jurul nostru.