Scrisoarea unei sinucigase

Aceasta este scrisoarea unei sinucigase catre sine. Frumusetea invelisului aproape ca ascunde suferinta de dedesubt. Dar ea si-a scris viata pe scurt, iar pesimismul si negativismul este maxim. Nehotararea ei, si frica totodata ce sunt premergatoare unui astfel de eveniment nu pot fi ascunse.



" Draga mea...

Privesc fugar oglinda, si un fior ma strabate. Nu pot suporta persoana care ma priveste inapoi. Cu parul avand o nuanta albastruie, ochi verzi, si nasul putin prea mare pentru chip, buzele moi, si fata ovala, spatele incovoiat, silueta este aplecata asupra unui birou, avand un pix in mana, mazgalind ceva intr-un caiet. Ma gandesc la aceasta imagine ca la un tablou, dar imi dau seama poate prea repede ca de fapt ma uit la mine. Si nu pot spune ca imi place ce vad. Nici macar daca oglinda nu ar deforma imaginea. Vad o persoana ce nu are incredere in fortele proprii, fiindu-i frica de lumea exterioara, o persoana cu vise prea mari, ce isi creaza iluzii, apoi suferind pentru neimplinirea lor, si pentru povestile ce le infiripa, intotdeauna vazand partea goala a paharului, suparandu-se pentru evenimentele ce nu au avut inca loc. Ii este frica sa mai incerce ceva, sa mai spere. In ochii ei mi se desfasoara o intreaga poveste. Povestea unui om ce respinge norocul si fericirea, crezand ca aceste doua lucruri o vor distruge, o vor face sa decada. Acum pot vedea toate lacrimile ce i-au patat obrazul, toate cuvintele ce i-au parasit buzele, si toate imaginile ce i-au trecut prin fata ochilor. Ridic o mana si ating sticla rece, parca incercand o mangaiere. Dar realizez ca nu are rost. Nimic nu mai are rost, si stiu asta. Am invatat sa tac, sa nu ripostez, sa tin totul in mine, pentru ca este mai bine asa. Singurul mod prin care pot exprima ce simt este scrisul, dar nici acela nu satisface pe deplin asteptarile mele. Nu pot prinde toate gandurile fugare si asterne pe hartie toate sentimentele ce brazdeaza chipul si inima...caci totul lasa urme.
In sticla dreptunghiulara nu pot incadra tot trecutul meu. Dar stiu ce crede lumea despre mine. Nu-mi pasa. Lumea incepe a se destrama, si totul se prabuseste. Visele cocotate pe stalpi din vata, soarele delicat din lacrimi, padurile de ganduri, cu realitati razlete ce hoinaresc prin ele, cu rauri de lumina si ploi de intuneric. Nimic nu ma poate face sa ma simt in siguranta, sa ma simt eu. Atat de multe schimbari au avut loc in exterior, in scutul protector al acestei lumi, incat ea insesi a inceput sa se clatine. Ea, care era cea mai solida creatie a mintii si a sufletului. Dar mai exista oare acest suflet? Nu este acum risipit in sutele de locuri vizitate, pe care creierul nu si le mai aminteste, bucatele ascunse pe cine stie unde? Goliciunea nu este vizibila...
Astazi m-am simtit mai nesigura decat am facut-o vreodata. Totul mi s-a parut ca se prabuseste, lacrimile mi s-au oprit in gat si creierul a refuzat sa mai functioneze. Pentru o fractiune de secunda am avut impresia unei caderi infinite. Nu mai era nimic de ce sa ma pot agata pentru a opri aceasta cadere. Totul parea fara speranta si departe.
Dar acum este din nou liniste. Poate prin aceste randuri au iesit la iveaza acele ascunse ganduri ce ma bantuie. Poate au plecat. Dar cu siguranta se vor intoarce, pentru a colinda din nou acele vise zdrobite si ganduri nerostite.
Este foarte tarziu, dar somnul nu pare sa se instaleze. Alte vise. Imi pare rau ca trebuie sa astept pana maine pentru a-mi pune in aplicare planul...Nu mai pot vedea lumina salvatoare, doar intuneric. Nu stiu daca am nevoie de certitudini, si oricum este prea tarziu....

Adio...."